Comportamentul alimentar în obezitate

   

    Obezitatea reprezintă devierea de la reglarea homeostazică a comportamentului alimentar și constă într-o varietate de tulburări care au simptom principal supraponderabilitatea, în care sunt implicați factori metabolici, nutriționali, psihologici și sociali.

    În determinarea obezității pot fi implicați factorii anteriori, separat sau asociați. Factorii genetici stabilesc într-o mare măsură dacă un om poate să devină obez, dar factorii de mediu (sociali, psihologici) sunt responsabili dacă și în ce măsură se va realiza această predispoziție. (Meyer și Stunkard, 1993).

    Comportamentul alimentar reprezintă modul de alimentaţie al omului și este un proces la baza căruia se află nevoia de a asigura organismului substanţele energetice şi nutriţionale necesare vieţii. Comportamentul alimentar este ansamblul acţiunilor şi atitudinilor legate de alimentaţie. 

    Unul dintre cei mai importanți factori psiho-comportamentali implicați în obezitate este comportamentul hiperfagic care conduce la supraalimentare. Acesta este caracterizat prin:

-apetit crescut;

-tahifagia – a mânca repede, cu mișcări de masticație reduse;

-predilecție pentru dulciuri și alte tipuri de glucide;

-ingestii alimentare compulsive;

-asociere cu alcoolul.

    Să nu uităm că aceste obișnuințele alimentare nesănătoase sunt dobândite în timp prin învățare. Dacă am avut capacitatea necesară de a învăța aceste comportamente disfuncționale, dispunem de aceeași capacitate de învățare și pentru modificarea lor. 

    Pentru modificarea obișnuințelor alimentare propunem câteva recomandări practice:

1. Rămâi în contact cu propriul tău corp, atent la semnalele pe care ți le transmite! Atât senzația de foame, cât și sațietatea sunt semnale homeostazice care comunică necesitățile organismului.

2. Construiește-ți un ritual în servirea meselor: înainte să servești masa, acordăți câteva secunde în care, mental să îți exprimi recunoștința pentru hrana pe care o ai la dispoziție. În felul acesta acorzi valoare hranei, sațietatea instalându-se mai rapid.

3. Chiar dacă îți este foame și ai impulsul de a mânca repede, amintește-ți că pentru o digestie bună și un aport mai redus de alimente, este important să mesteci pe îndelete, așa că savurează fiecare înghițitură!

4. Pentru a-ți satisface pofta de dulce, documentează-te despre alternative sănătoase.

    Pentru restructurarea comportamentului hiperfagic sunt deosebit de importante descoperirea și integrarea cauzelor care au declanșat și mențin acest comportament. Aceste cauze vizeză atât patternuri comportamentale dobândite în copilărie sau în perioada adultă, stări conflictuale, stresori majori, emoții negative intense sau prelungite, cât și factori subiectivi: stima și imagine de sine scăzute, locul controlului extern, pasivitate, sentimente de neputință și ineficiență personală.

    Prezența acestor factori psihologici în debutul și întreținerea comportamentelor alimentare disfuncționale fac din intervenția psihoterapeutică o resursă puternică pentru restabilirea echilibrului psihosomatic.

De ce dietele de slăbire nu dau rezultate

    Dietele de slăbire nu dau rezultate- lucru demonstrat și de faptul că acum parcugeți acest articol, dacă vreuna din dietele pe care le-ați urmat până acum ar fi dat rezultatele promise, problema supraponderabilității ar fi fost de mult rezolvată.

Adevărul pe jumătate

    Majoritatea reclamelor făcute pentru a promova un produs de slăbit sau o dietă ne ”seduc” cu promisiunea că vom pierde rapid în greutate ceea ce se pare a fi o soluție aproape magică: cine nu și-ar dori să elimine din excesul ponderal rapid și fără prea mari eforturi?! Argumentul suprem al acestor acțiuni de marketing este bine cunoscuta imagine ”înainte și după tratamentul de slăbit”/ ”before and after” care ne arată efectele miraculoase ale tratamentului vizat. Ce se întâmplă, însă, ”after after”, rezultatele obținute prin dietă sunt menținute în timp?!

De ce?...

    Cea mai mare parte a persoanelor care țin o cură de slăbire fie nu au succes, fie au succes și ajung să piardă un număr seminificativ de kilograme, dar deseori se îngrașă după ce cura de slăbire se încheie. Aceste situații se datoarează în mare parte unor reacții complexe ale organismului la privarea temporară de hrană, ceea ce constituie, în esență, dieta de slăbire.

    *Prima reacție este că înfometarea duce adesea la supraalimentare - regimul alimentar constituie o constrângere conștientă, colapsul controlului conștient fiind unul dintre factorii aportului crescut de calorii după încheierea unei cure de slăbire.

O persoană care încearcă să-și limiteze ingestia alimentară ignorându-și impulsul obișnuit de foame, poate ajunge să ignore și senzația de sațietate care i-ar opri în mod normal dorința de a mânca (în mod paradoxal acesta este motivul pentru care efortul conștient de a ține regim se poate întoarce deseori împotriva persoanei).

    *A doua reacție semnificativă este că înfometarea reduce rata metabolismului și cu cât metabolismul este mai lent, cu atât organismul consumă mai puține calorii și greutatea corporală va fi, în consecință, mai mare. Încetinirea metabolismului determinată de curele de slăbire poate explica faptul că multor persoane le este din ce în ce mai greu să slăbească pe măsură ce trec la regimuri noi: corpul răspunde la fiecare perioadă de regim alimentar cu o reducere a vitezei metabolismului.

Cum s-a ajuns aici?...

    Ambele reacții la curele de slăbire- crizele de alimentare în exces și încetinirea metabolismului sunt explicabile din punct de vedere evolutiv: în trecut supraalimentarea era o reacție adaptativă la lipsa hranei, iar depozitarea unei cantități cât se poate de mari de resurse în corp se facea ori de câte ori era posibil. Prezența redusă a hranei în mediu a făcut necesară reducerea vitezei cu care organismul consumă numărul limitat de calorii, acest lucru explicând cea de-a doua reacție a oranismului la privarea de hrană, respectiv cura de slăbire.

    De-a lungul mileniilor aceste două reacții au fost foarte utile speciei în perioadele de foamete, dar după ce foametea nu a mai fost un motiv de îngrijorare, ca în majoritatea țărilor dezvoltate azi, ele împiedică persoanele supraponderale să piardă în  greutate și să se mențină la un nivel ponderal expectat. În consecință, comportamentul de supraalimentare a fost unul adaptativ în trecutul umanității, însă nu mai răspunde unei nevoi reale de supraviețuire, în prezent constituind un comportament maladaptativ cu consecințe grave atât în plan somatic, dar și psihic și social...

V-ați gândit că ?...

1. Această modalitate de depozitare a hranei în organism este un mecanism adaptativ prezent la toate viețuitoarele, însă, în natură nu găsim exemple de supraponderabilitate în rândul animalelor sălbatice. Doar omul și animalele domestice au dezvoltat supraponderabilitate. De unde vine această diferență? Animalele sălbatice mențin echilibrul între modul lor de viață, climă și mediu înconjurător, bazându-se pe intuiție.

2. Interdicția crește dorința: interzicerea anumitor alimente și limitarea cantității specifice unei diete sugerează ideea de sacrificiu, devenim nefericiți și frustrați, iar mâncarea devine una dintre cele mai importante preocupări ale noastre. 

3. Toate constrângerile pe care le implică o dietă: nu putem mânca ceea ce ne place, când dorim, în ce cantități dorim, la care se adaugă sentimentele de frustrare, chiar vinovăție pentru situațiile în care eșuăm în respectarea acestor constrângeri autoimpuse consolidează credința că obiectivul este imposibil de atins datorită parcursului dificil, și mai mult decât atât, cel mai probabil, că la un moment dat vom abandona obiectivul de a atinge greutatea ideală. Așadar, păstrând acest cadru de referință, mai degrabă ne îndepărtăm de starea dorită.

    Luând în considerare caracteristicile psiho-fiziologice ale organismului și reacțiile acestuia la dietele de slăbire, cea mai potrivită variantă de a atinge și păstra greutatea potrivită rămâne restructurarea stilului de viață: alimentație, activități fizice, modalități de petrecere a timpului liber etc. Pentru a realiza schimbări în ceea ce caracterizează stilul de viață, cea mai sigură abordare este aceea de a realiza schimbări mici, pe care să le puteți menține atât timp cât este necesar pentru a deveni noile obișnuințe sănătoase. 

Dacă dietele nu dau rezultatele așteptate, încercați ALTCEVA:

1.Fiți critici în legătură cu alimentele și cantitățile pe care le consumați și identificați în ce măsură acestea răspund unei nevoi reale sau unei obișnuințe alimentare nesănătoase. În alegerile pe care le faceți lăsați-vă ghidați de  ”Ce este mai potrivit pentru mine?”.

2.Creșterea în greutate este un proces gradual și cumulativ. În mod similar și scăderea în greutate se realizează treptat prin însumarea mai multor acțiuni. Acordați-vă timp și bucurați-vă de fiecare mic progres!

3.Indiferent ce parcurs alegeți pentru atingerea greutății dorite, modul în care gândiți despre acesta și atitudinea pe care o aveți, pot face diferența între reușită și eșec. Așadar, gândiți în termeni de ”a fi” în loc de ”a face”, de ”vreau“ sau “îmi doresc“ în loc de  “trebuie“, “pot“ în loc de “nu sunt în stare“, de ”am convingerea că va funcționa” în loc de ”voi vedea dacă merge”. Fiți flexibili!

În căutarea greutății potrivite

    În rândul persoanelor care își propun optimizarea stilului de viață, o preocupare frecventă vizează greutatea corporală. Această preocupare este cu atât mai întemeiată cu cât consecințele creșterii în greutate se accentuează de la autostimă de sine scăzută, complexe de inferioritate, stigmatizare socială, până la sindrom dismorfofobic, preocupări obsesive pentru slăbire, exacerbarea anxietății și a stărilor depresive, restrângeri ale activității fizice și ale contactelor sociale.

    Din cauză că...

  Frecvența și amploarea acestor efecte negative a crescut în ultimile decenii concomitent cu modificările modelului siluetei feminine “perfecte“, acesta constituind unul dintre factorii implicați în perceperea eronată a imagini corporale.

    Pentru a explica influența acestui factor socio-cultural teoria obiectualizării constituie o explicație pentru felul în care educația într-o cultură în care corpul feminin este tratat ca un obiect (atât în media, cât și în interacțiunile interpersoale) - transformă fundamental percepția de sine a femeilor și, în consecință, starea de bine a acestora. Această preocupare excesivă pentru aspectul fizic este numită autoobiectualizare – respectiv, o persoană își privește și valorizează corpul mai mult din perspectiva unui observator extern, concentrându-se asupra atributelor corporale observabile (”cum arăt”) și nu se privește la persoana întâi concentrându-se asupra atributelor privilegiate, neobservabile (”cum mă simt”). 

    Cu ce preț?!

    Această preocupare excesivă față de imaginea exterioară poate perturba desfășurarea normală a proceselor conștiente ale persoanei, limitând astfel resursele mentale pe care aceasta le-ar putea dedica altor activități. De asemenea, creează un set predictibil de reacții emoționale, inclusiv un sentiment mai intens de rușine, anxietate, timiditate, instabilitate emoțională și plăcere sexuală redusă. În timp, aceste reacții emoționale se pot acumula și extinde explicând, în parte, prevalența anumitor probleme de sănătate fizică și mentală în populația feminină: tulburări de alimentație (anorexie, bulimie, restricționarea hranei), depresie și disfuncții sexuale.

    ”Cum arăt” vs ”Cum mă simt”

    În concluzie, concentrarea excesivă pe propria imagine, autoobiectualizarea mărește discrepanța între ”cum arăt” și ”cum mă simt”. ”Cum mă simt” conține răspunsurile corporale despre cum sunt, gradul de funcționalitate al organismului, dar totodată și percepția personală față de propiul corp. ”Cum arăt” reprezintă modul în care noi credem că ceilalți ne percep înfățișarea prin prisma acestui model, măsura în care corespundem sau nu acestui șablon, implicând gradul în care înțelegem că putem să fim sau nu acceptați de ceilalți.

    Desigur că trebuie să stabilim un echilibru între aceste două variabile, între felul în care mă simt și felul în care arăt. Nu este recomandat să adoptam nici una dintre extreme. Adaptatrea la mediul social în care trăim presupune aderarea la un set de norme (nescrise) care în planul aspectului exterior solicită un grad de igienă și ergonomie personală; însă de aici până la a face din imaginea personală cea mai importantă valoare a noastră... e cale lungă.

      Așadar, întreabă-te...

    Găsirea răspunsurilor la întrebarea ”cum mă simt?” creează cele mai bune premise pentru stabilirea greutății potrivite. Așadar, întreabă-te :

- Care este greutatea la care te-ai simțit cel mai bine?

- Ce părți din silueta ta îți plac?

- Ce părți din silueta ta merită ajustate?

- Cât de mult îți place reflexia întregului corp în oglindă?

- Care sunt beneficiile personale la care te aștepți odată cu pierderea în greutate?

- Cum îți vei da seama că ești pe drumul cel bun/ ți-ai atins obiectivul?

    Astfel se va constitui un obiectiv autentic, susținut de motivație intrinsecă, în acord cu nevoile personale reale. Odată îndeplinite aceste condiții interne, creștem șansele pentru reușita demersului de scădere în greutate, iar parcursul de urmat- schimbarea obiceiurilor alimentare, susținerea activităților fizice, ne va fi mai ușor de străbătut.

Despre feminitate

     

      Plecând de la comparația dintre bărbați și femei, de la modurile diferite de a privi lumea și de a se raporta la aceasta și, ca urmare, de a se comporta, putem descoperi  noi atribute ale feminității. Pentru această incursiune am ales ca punct de reper cartea lui Allan și Barbara Pease, ”De ce bărbații se uită la meci și femeile se uită în oglindă”.

      A fost o vreme când bărbaţii şi femeile trăiau fericiţi, împărțeau armonios sarcinile familiei. În această perioadă bărbatul era vânătorul-prânzului, iar femeia, apărătoarea-cuibului, iar lucrurile erau cât se poate de clare și simple. Bărbatul se aventura zilnic într-o lume ostilă şi periculoasă, riscându-şi viaţa ca vânător, pentru a aduce hrană femeii şi copiilor săi, apărându-i împotriva animalelor sălbatice sau a duşmanilor. El şi-a dezvoltat un sistem de orientare în spaţiu pentru a găsi mai uşor hrana şi a o aduce acasă, dar şi îndemânarea necesară pentru a putea nimeri o ţintă în mişcare.

Fişa postului său ar fi următoarea: vânarea prânzului.  Reuşita lui ca bărbat era măsurată prin capacitatea de a vâna şi de a aduce acasă de-ale gurii, iar respectul de sine era măsurat prin recunoştinţa femeii lui pentru eforturile depuse de el. Familia depindea de el şi de măsura în care îşi îndeplinea datoria de vânător al prânzului şi de protector — de nimic altceva. El nu trebuia în nici un caz să „analizeze relaţia" şi nici să ducă gunoiul sau să ajute la schimbatul aşternuturilor.

     Rolul femeii era la fel de limpede. I se încredinţase purtatul copilului în pântece, acest lucru stabilind felul în care va evolua şi se va specializa ea pentru îndeplinirea acestui rol. Ea trebuia să fie capabilă să supravegheze exact zona în care se afla pentru a detecta semne ale primejdiei şi avea un excelent simţ de orientare, într-un spaţiu îngust însă, folosind delimitări precise pentru a nu se rătăci şi având talentul să sesizeze schimbările mărunte din comportamentul şi aspectul copiilor şi adulţilor. Ea îşi petrecea ziua având grijă de copii, adunând fructe, legume şi intrând în legătură cu celelalte femei din grup. Reuşitele îi erau măsurate în raport cu capacitatea de a menţine o viaţă de familie. Respectul de sine era determinat de recunoştinţa bărbatului ei şi de felul în care acesta îi aprecia talentul de a ţine „casa" şi de a avea grijă de familie.

      Aceste fapte sunt înscrise adânc în zestrea noastra genetică și stau la baza diferențelor dintre bărbați și femei.Spre exemplu, 90% dintre bărbați, oriunde s-ar afla, aleg să doarmă pe partea dinspre ușă a patului, ca urmare a acestei moșteniri ancestrale de pe vremurile când ei dormeau la intrarea în peștera, pentru a o apăra de intruși.

       Cele menționate mai sus explică de ce când o femeie se rătăcește, întreaba pe unde să o ia, aspect care pentru bărbat este un semn de slăbiciune și preferă să rătăcească și să piardă timp, dar să găsească singur drumul. De asemenea, bărbaților le este la îndemână să găsească cel mai scurt drum către o destinație cunoscută, pe când femeilor li se întâmplă foate rar să găsească drumul cel mai drept spre o destinație.

      O alta consecință a faptului că bărbații erau vânători este faptul că ei au vederea la distanță mai dezvoltată, acea “vedere în tunel”, și de aceea le este imposibil să găsească lucruri care se află de multe ori sub nasul lor. Femeile, pe de altă parte, ca apărătoare ale cuibului, au dezvoltat vederea periferică, pentru că ele trebuiau să înregistreze cu coada ochiului tot ce se întampl în jur. Prin urmare, unei femei îi vine foarte ușor, atunci când este la volan, să se asigure fără să întoarcă capul, doar cu coada ochiului, ceea ce îl face pe bărbatul aflat în dreapta ei să creadă că ea nu s-a asigurat.

     În prezent, cele mai recente cercetări dezvăluie faptul că, în realitate, creierul femeii acţionează mult diferit faţă de cel al bărbatului, ca o consecință a transmiterii peste secole a acelor date genetice care au asigurat diferit funcționarea bărbaților și a femeilor. Astfel, emisfera stângă, cea care este mai dezvoltată la bărbați, se ocupă cu logica, faptele, analiza, simțul practic, ordinea, deductia, iar emisfera dreapta, pe care femeile o au mai dezvoltată, corespunde creativității, înclinației artistice, vizualului, intuiției, ideilor, imaginației. În plus, emisferele cerebrale sunt legate printr-o serie de conexiuni nervoase care se numesc corpul calos. Cercetătorii au confirmat faptul că în cazul femeii corpul calos este cu până la 30% mai gros decât cel al bărbatului. De aceea femeile pot face mai multe lucruri în același timp, bărbații nu.

    Mergând mai departe, un neuropsiholog de la Universitatea din Pennsylvania a făcut teste care au scanat activitatea cerebrală și au demonstrat că atunci când creierul barbatului se odihnește, 70% din activitatea cerebrală este blocată. Pentru femeile care se afla în stare de odihnă, 90% din activitatea cerebrală rămâne în alertă, confirmând faptul că femeile primesc și analizează permanent informații din mediu, de aceea ele sunt mai buni și mai fini observatori și predictori ai lucrurilor din jurul lor.

        Probabil din acestă cauza femeile  pot intra într-o încăpere plină de oameni și să facă pe loc un comentariu despre fiecare, în timp ce bărbații nu observă mai nimic.

      Cele mentionate sunt doar câteva repere care demonstrează faptul că femeile și bărbații pot fi egali, însă nu au fost și nu vor fi niciodată identici. Femeile și bărbații privesc aceeași lume cu ochi foarte diferiți.

      De-a lungul timpului, aceste diferențe au fost întărite de societate prin atitudinea părinților, a profesorilor care îi educa diferit pe fete și băieți. Spre exemplu, dacă un băiețel se lovește, adulții îi spun că nu trebuie să plângă, pentru că baieții nu plâng. Dacă,  în schimb o fetiță se lovește, toată lumea o ia în brațe și o alintă.

      Cu toate acestea, deși din multe puncte de vedere creierul nostru este la naștere tabula rasa, zestrea genetică pe care o purtăm este mai puternică decât ne putem imagina, mai puternică decât chiar educația. Astfel, cercetătorii au demonstrat că și într-o situație în care factorul educației sociale ar lipsi, spre exemplu dacă un grup de băieți și fete ar crește izolați pe o insulă pustie, fetele tot s-ar alinta, și-ar face prieteni și s-ar juca cu păpuși improvizate, în timp ce băieții ar stabili între ei o concurență mentală și fizică, organizându-se în grupuri cu o ierarhie clară.

        Creierul fetelor este conceput pentru a reacţiona în raport cu oamenii şi chipurile, în vreme ce al băieţilor reacţionează la obiecte şi la forma lor. Studiile pe sugarii de numai câteva ore până la câteva luni arată foarte clar că băieţilor le plac lucrurile, iar fetelor oamenii. Fetiţele sunt atrase de chipuri şi păstrează un contact vizual cu două până la trei minute mai prelungit decât băieţii, iar băieţii sunt mai preocupaţi de urmărirea mişcării unui obiect mobil cu forme neregulate. La trei luni, fetele disting imaginile ce reprezintă familia de cele care reprezintă nişte străini, în vreme ce băieţii nu pot, însă aceştia îşi găsesc mai uşor o jucărie rătăcită.

       Aceste diferenţe sunt clare cu mult înaintea unei condiţionări sociale. Preşcolarii au fost testaţi folosindu-se o pereche de ochelari prin care cu un ochi erau văzute obiecte, iar cu celălalt chipuri. Experienţele referitoare la memoria copiilor au arătat că fetele îşi amintesc mai bine oamenii şi emoţiile manifestate de aceştia, în vreme ce băieţii îşi amintesc lucrurile şi formele lor.

       Așa se explică de ce o femeie își dă seama imediat când cineva se simte supărat, jignit, pe când bărbaților le trebuie o dovadă palpabilă – lacrimi, cuvinte. Băieţii aleargă, sar, se luptă corp la corp şi se prefac că sunt avioane sau tancuri, în vreme ce fetele vorbesc despre băieţii pe care îi plac sau cât de caraghios arată o parte dintre ei. La grădiniţă, o fetiţă nouă este întâmpinată de celelalte fetiţe şi îşi spun una alteia cum se numesc. Un băieţel nou este tratat, de obicei, cu indiferenţă de ceilalţi băieţi şi nu este inclus în grup decât dacă, din punct de vedere ierarhic, se consideră că ar putea fi util. La sfîrşitul zilei, majoritatea băieţeilor nici măcar nu vor şti cum îl cheamă pe noul venit sau alte amănunte despre el, dar vor fi măsurat deja exact cât de bine sau cât de rău se descurcă în activităţile sportive.

    

  Prin urmare, în ciuda celor mai bune intenţii pe care le manifestă părinţii în privinţa educării băieţilor şi fetiţelor în acelaşi fel, diferenţele la nivelul creierului hotărăsc în final preferinţele şi comportamentul.

     De aceea, intotdeauna bărbaţii s-au definit prin munca şi prin reuşitele lor, iar femeile prin valoarea de sine şi prin calitatea relaţiilor interumane întreţinute. Bărbatul este vînătorul prînzului şi cel care rezolvă problemele — acestea fiind prioritare pentru supravieţuire. Femeia este apărătoarea cuibului — rolul său fiind acela de a asigura supravieţuirea generaţiei următoare. Bărbatul doreşte putere, împlinire şi sex. Femeia vrea relaţii interumane, stabilitate şi iubire. A ne simţi supăraţi pe aceste lucruri este la fel de inutil ca supăratul pe cer pentru că plouă.

                                                                 

Trecutul nu este negociabil

Emoțiile noastre cele mai profunde nu pot fi distruse, ele doar își pot schimba intensitatea, astfel nu putem uita faptul că o persoană importantă din viața noastră nu ne-a iubit, nu ne-a protejat sau nu ne-a respectat așa cum ne-am dorit noi.  Așa că o parte din noi rămâne blocată în acest trecut și nu facem decât să ne amăgim făcând oricare dintre lucrurile care ar fi schimbat relația cu acea persoană sau încercăm să rescriem istoria găsind o persoană sau o situație ca aceea care ne-a rănit cu mult timp în urmă, și, ne spunem că, de data aceasta, povestea va avea un final fericit. Când nu apare acest final fericit, încercăm din nou, și din nou, și din nou.

Putem încerca la nesfârșit să aducem lucruri noi care să ne ajute să câștigăm jocul, însă povestea s-a încheiat de mult și nimic nu va schimba rezultatul.

Trecutul nostru nu este negociabil.

Nimic din ceea ce facem sau am putea face nu va schimba lucrurile la acest nivel. Și, nu, nu este atât de rău pe cât pare a fi, este mai degrabă eliberator. Dacă renunțăm la eforturile de a rescrie trecutul, nu ne rămâne decât să facem anumite lucruri pentru că ne fac plăcere sau ne satisfac un anumit capriciu și nimic altceva.

Renunță la luptă! Acceptă-ți și conștientizează-ți sentimentele, ieși din acea vâltoare care nu te duce nicăieri!

Într-o zi – poate prin psihoterapie, printr-o experiență personală sau printr-o călătorie inițiatică – vei înțelege că Universul nu ți-a împărțit cărțile greșite și astfel vei juca cu ce ai. Lentoarea dureroasă a vieții începe să prindă viteză sau, dimpotrivă, ritmul ei amețitor se domolește. Devii prezent, în contact cu tine, relațiile decurg natural, munca oferă mai multe satisfacții – din afară, viața pare neschimbată, dar e incredibil mai bogată.

Pe măsură ce accepți trecutul, încetezi să-l mai repeți.

Pe măsură ce încetezi să pretinzi că rănile nu există, ele încep să se vindece.

Când nu mai reiei conflicte ce s-au stins de zeci de ani, atunci rămâi cu ... Ce?  Cu viața reală, nimic mai mult sau mai puțin. Poate nu este acel desert minunat cu frișcă și cireașă în vârf, dar cu siguranță vei avea parte de momente magice.

Principiile narciselor galbene

     

          Luând exemplul femeii ce a sădit imensa grădină de narcise galbene și privind relatarea ca pe o experiență de învățare, TU ce învățături poți prelua din aceasta pentru a-ți contura o perspectivă de viață mai bună?

                                                                                 

Cu ce alegi să-ți umpli viața... pietre mari, mici, nisip, apă...

       Voi ce așezați prima oară ''în borcan''?   Sunt acestea cu adevărat pietrele mari din viața voastră?